Cămașa de forță – un dispozitiv sinonim cu controlul fizic și istoria tulbure a psihiatriei – și-a făcut apariția ca parte a unei transformări în abordarea bolilor mintale. Deși mulți îi atribuie invenția unui tapițer francez din secolul al XVIII-lea, înregistrările istorice sugerează o origine mai veche. Dispozitivul, conceput pentru imobilizarea persoanelor considerate violente sau instabile din punct de vedere mental, rămâne unul dintre cele mai controversate instrumente din istoria psihiatriei.
Cu mult înainte ca renumita cămașă de forță să devină „vedetă” în azilurile franceze, medicul irlandez David Macbride (1726–1778) a documentat un dispozitiv de imobilizare similar în textul său medical din 1772, „A Methodical Introduction to the Theory and Practice of Physic”. Macbride, un scriitor medical respectat, a descris un precursor al cămășii de forță folosit pentru a imobiliza pacienții violenți fără a le provoca leziuni grave. Relatarea sa sugerează că acest concept precede cu aproape două decenii invenția franceză citată în mod obișnuit.
Concepția lui Macbride era pragmatică, fiind menită să înlocuiască lanțurile și cătușele, care adesea provocau vătămări fizice. Versiunea sa permitea mișcarea limitată a brațelor, împiedicând în același timp pacienții să se rănească singuri sau pe alții. Cu toate acestea, lucrările lui au rămas obscure în epocă, lăsând loc unor revendicări ulterioare ale invenției.
Legătura franceză: Guilleret și spitalul Bicêtre
Relatarea cea mai larg acceptată, deși contestată, atribuie unui tapițer francez pe nume Guilleret, inventarea cămășii de forță în 1790, pentru Spitalul Bicêtre, un azil parizian notoriu. La acea vreme, Bicêtre era un creuzet al experimentelor medicale, găzduind atât infractori, cât și bolnavi mintal în condiții îngrozitoare.
Este posibil ca Phillippe Pinel să fi inspirat designul, dar sursele directe sunt rare (Pinel a fost un medic francez, precursor al psihiatriei și, întâmplător, zoolog. A jucat un rol esențial în dezvoltarea unei abordări psihologice mai umane privind îngrijirea și custodia pacienților psihiatrici, ceea ce astăzi numim terapie morală). Ironia este că Pinel rămâne cunoscut drept cel care a „eliberat” pacienții mentali din lanțuri, dar tot el a introdus cămașa de forță (camisole de force, în limba franceză), ca metodă de constrângere „mai blândă”.
Dar Guilleret a fost cu adevărat inventatorul sau doar a rafinat modelele existente? Având în vedere descrierea anterioară a lui Macbride, este probabil ca versiunea franceză să fi fost mai degrabă o adaptare decât o creație originală.
Apariția cămășii de forță în psihiatria secolului al XIX-lea
Până în anii 1800, cămașa de forță s-a răspândit în Europa și America, devenind un element de bază în aziluri. Adoptarea sa a coincis cu dezvoltarea tratamentului moral, o mișcare care punea accentul pe bunătate în detrimentul brutalității. Cu toate acestea, în practică, cămășile de forță erau adesea folosite greșit – aplicate pentru perioade îndelungate, ducând la atrofie musculară, probleme de circulație și traume psihologice.
Celebrul neurolog Jean-Martin Charcot a folosit cămăși de forță la Spitalul Salpêtrière din Paris pentru a controla pacientele isterice, multe dintre ele fiind de fapt victime ale diagnosticelor eronate sau ale hipnozei experimentale. Între timp, în SUA, reformatori precum Dorothea Dix au scos la iveală abuzuri, denunțând condiții inumane, inclusiv folosirea excesivă a cămășilor de forță.
În afara medicinii, cămașa de forță a intrat în cultura populară ca o metaforă a izolării. A apărut în numerele de evadare ale lui Houdini, în filme horror precum „Bedlam” (1946) și chiar în modă, cu designeri precum Vivienne Westwood care au încorporat-o în colecțiile avangardiste.
Cu toate acestea, moștenirea ei cea mai durabilă este aceea de simbol al abuzului psihiatric. Considerate în mare parte o formă învechită de imobilizare a persoanelor cu boli mintale, acestea au fost abandonate progresiv după anii 1950, odată cu apariția medicamentelor antipsihotice, fiind înlocuite cu alte mijloace fizice pentru a împiedica pacienții să se rănească pe ei înșiși sau pe alții. Totuși, cămașa de forță nu a dispărut complet – încă se folosește rar în situații extreme, cum ar fi transportul pacienților periculoși.
„Centrele de sănătate mintală dispun acum de instrumente mai bune – medicamente, tehnici nonconflictuale, personal mai numeros – pentru a menține pacienții în siguranță”, spune Dr. Steven K. Hoge, profesor la Columbia University Medical School și președinte al Consiliului pentru Psihiatrie și Drept al Asociației Americane de Psihiatrie. „În prezent, instituțiile și medicii operează în conformitate cu un etos diferit, iar constrângerile sunt privite ca o încălcare a libertăților pacientului”.
Surse:
https://www.scienceandmediamuseum.org.uk/objects-and-stories/straitjacket-and-popular-culture
https://rickbarbour.com/wp-content/uploads/2018/07/Straitjacket-.pdf
Vă mai recomandăm să citiți și:
Cine a inventat lentilele de contact?
Friedrich Froebel, omul care a inventat grădinița
Articolul Cine a inventat cămașa de forță? De la instrument medical la simbol al constrângerii apare prima dată în Descopera.
Această știre a fost preluată de pe portalul amintit
Această informație preluată de pe portalul mai sus amintit, nu reprezintă o informație oficială a unei autorități, însă în latura de știre prezintă o informație veridică. potrivit legii 8/1996 știrile pot fi preluate chiar de la un portal la altul, nefiind opere sau lucrări ce necesită drept de autor, însă din spirit deontologic oferim sursa acestora.
Leontiuc Marius – senior editor
Împotriva articolelor redacției noastre, persoanele nemulțumite pot formula Contestație în termen de 10 zile de la publicarea articolului, la judecătoria Orășenească nr. 1 München Bayern Deutschland, in conformitate cu Legea federală Germană. Considerăm că nu se pot formula acțiuni la instanțele din România deoarece nici o persoană care activează în trustul nostru nu poate fi extrasă de sub jurisdicția federală germană. Considerăm că redacția noastră nu răspunde în fața autorităților din România ci doar celor federale sau civile germane. deoarece legea română nu are efecte de extraneitate asupra redacției chiar dacă subiectul știrilor face obiectul unor evenimente sau persoane din România și sunt scrise în limba română. Limba română nu este izvor de extraneitate a legii.
