Agatha Christie, ale cărei 66 de romane polițiste traduse în peste 145 de limbi au captivat mai mulți cititori decât orice alt romancier din istorie, a fost captivată de misterele din viața reală, cazuri care nu au fost niciodată rezolvate și care au continuat să trăiască în operele sale, scrie BBC.
Printre acestea, au existat unele care au intrigat-o în mod deosebit, nu doar pentru că nu s-a făcut dreptate, ci și pentru că suspecții, deși nu au fost condamnați în instanță, au fost condamnați în fața opiniei publice, fiind considerați vinovați pentru tot restul zilelor lor, lucru pe care l-a ilustrat în lucrarea sa „Inocența tragică”.
În „O crimă în somn: Ultimul caz al domnișoarei Marple„, simpaticul detectiv notează despre crimă că aceasta „nu a fost dovedită în cazul lui Madeleine Smith”, dar că mulți credeau că este vinovată.
Ucigașă manipulatoare sau naivă manipulată?
Madeleine Smith a făcut parte din înalta societate din Glasgow, Scoția, în anii 1850. Trăia o viață ideală: participa la baluri și concerte, se plimba prin cartierele comerciale și își petrecea verile la marea casă de țară a familiei sale.
Dar ea păstra un secret rușinos: împotriva tuturor regulilor decenței victoriene, se angajase într-o relație pasională clandestină cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă decât ea și, pe deasupra, fiind un simplu funcționar, era mult sub nivelul ei.
Numele lui era Pierre Emile L’Angelier. Îl cunoscuse în 1855, la vârsta de 19 ani. Îndrăgostiți, și-au scris scris scrisori sincere unul altuia în mod regulat și în curând relația lor a devenit intimă.
Doi ani mai târziu, însă, Madeleine s-a logodit cu un partener mai potrivit, ales de părinții ei. Când Emile a aflat, lucrurile au luat o turnură urâtă.
Madeleine a ars scrisorile compromițătoare și l-a rugat pe Emile să i le returneze pe cele pe care le avea, temându-se că acestea i-ar putea distruge reputația.
El, cu inima frântă și gelos, a refuzat și a amenințat că le va trimite la tatăl său pentru a expune relația lor. Panicată, Madeleine l-a implorat să se întâlnească cu el. În noaptea de 22 martie 1857, Emile s-a îmbolnăvit și a murit otrăvit cu arsenic. Madeleine a fost acuzată de crimă, riscând pedeapsa cu spânzurătoarea.
Procesul a făcut senzație la acea vreme
Cele peste 100 de scrisori ale sale, destinate doar iubitului ei, au fost citite în public pentru ca toată lumea să le audă.
Își pierduse virginitatea și în afara căsătoriei, ceva absolut ruinator pentru o fată ca Madeleine, un impediment pentru a se căsători cu oricine altcineva. În plus, poliția a descoperit că Madeleine cumpărase arsenic, după cum susținea, pentru pielea ei.
Acuzarea a avut, de asemenea, declarația unui martor, care a declarat că Emile i-a spus că Madeleine i-a făcut o ciocolată caldă atunci când a întâlnit-o cu puțin timp înainte de moartea ei. Așa l-a otrăvit, susținea el.
Dar apărarea, cu ajutorul eminentului toxicolog Sir Andrew Douglas Maclagan, a pus la îndoială acest argument.
Nu numai că era adevărat că arsenicul putea fi folosit ca produs cosmetic, a spus expertul, dar pentru ca acesta să fie letal și nedetectabil atunci când este băut, trebuia să fie complet dizolvat prin fierbere timp de o jumătate de oră. Încercarea de a face acest lucru în ciocolată caldă a fost și mai dificilă.
Juriul a dat un verdict: nu existau probe suficiente. Madeline nu a fost găsită nici vinovată, nici nevinovată. A fost eliberată, dar reputația ei a rămas pătată pentru totdeauna.
Asasină nemiloasă sau soție abuzată?
La 21 aprilie 1876, la The Priory, o reședință elegantă din Balham, o suburbie din sudul Londrei, după trei zile de agonie, un avocat pe nume Charles Bravo a murit otrăvit după ce a băut apă cu antimoniu și potasiu.
Pe patul de moarte, nu a spus cine l-ar fi putut otrăvi și a rămas ciudat de tăcut în ultimele zile de agonie. Cei șase medici care l-au tratat și detectivii însărcinați cu cazul au interpretat tăcerea sa ca fiind un semn că s-a sinucis.
Cu toate acestea, prietenii și membrii familiei lui Charles, convinși că acesta nu ar fi făcut niciodată așa ceva, au cerut o nouă anchetă.
Atunci cazul a început să atragă atenția presei, cu articole senzaționaliste care, după ce au indicat ca suspecți un cojocar concediat de Charles, care ar fi strigat într-un pub că „domnul Bravo va fi mort în cinci luni”, și pe doamna de companie Jane Cox, despre care se zvonea că Charles ar fi amenințat că o va concedia, au decis apoi să își concentreze atenția asupra soției sale.
În cele trei zile în care Florence Bravo a depus mărturie la cea de-a doua anchetă, avocații familiei lui Charles au fost ocupați să scoată la iveală detalii despre o relație anterioară cu eminentul medic James Manby Gully, printre ai cărui clienți se numărau Charles Darwin și Florence Nightingale.
„Misterul din Balham” a devenit unul dintre cele mai senzaționale cazuri de crimă din epoca victoriană, cu pagini de acoperire zilnică în ziare și tabloide.
Ancheta a degenerat într-o investigație asupra moralității sale sexuale.
Deși s-a căsătorit la 19 ani cu Alexander Ricardo, unicul fiu al fondatorului Companiei Internaționale de Telegraf, John L. Ricardo, ea a decis să se despartă de el pentru că era un alcoolic violent. Înainte de depunerea actelor de separare, Richard a murit într-un apartament din Köln, Germania.
Rămasă cu moștenirea, a plecat să călătorească în Europa cu doctorul Gully, care era căsătorit și cu 37 de ani mai în vârstă decât ea.
Potrivit Agathei Christie, adevăratul asasin era doctorul Gully
În urma unui avort, Florence s-a îmbolnăvit grav, iar experiența a determinat-o să pună capăt relației cu medicul și să caute să se împace cu părinții ei.
În încercarea de a restabili poziția lui Florence în societate, doamna ei de onoare, Jane Cox, a aranjat întâlniri cu Charles, care a devenit cel de-al doilea soț al ei. Acesta a murit cinci luni mai târziu.
La momentul morții sale, erau căsătoriți de numai cinci luni, dar relația lor era deja tensionată.
Charles era gelos pe Gully și, în ciuda faptului că obținuse o înțelegere financiară favorabilă înainte de nuntă, era frustrat că nu avea controlul neîngrădit asupra vastei averi a soției sale, singurul motiv pentru care se căsătorise cu ea, după cum i-a spus avocatului său la prima sa vizită după căsătorie.
În cele din urmă, ancheta nu a reușit să producă suficiente dovezi pentru a acuza pe cineva de vreo infracțiune.
Florence nu a fost niciodată trimisă în judecată. Cu toate acestea, opinia publică a presupus că ea a scăpat de închisoare.
„Și astfel, Florence Bravo, abandonată de familia ei, a murit singură din cauza băuturii, iar doamna Cox, ostracizată cu trei copii mici, a trăit până la adânci bătrâneți, majoritatea oamenilor pe care îi cunoștea crezând că este o criminală, iar doctorul Gully a fost ruinat profesional și social”, povestește un personaj din romanul „Inocența tragică” al Agathei Christie.
Iar acel vinovat, potrivit Agathei Christie, era doctorul.
Teoria ei era că Gully îi prescrisese medicamente lui Charles, care suferea de nevralgie și reumatism, și că una dintre pastilele din flacon era otrăvită cu antimoniu.
The post FEMEI ASASINE. Crime din viața reală pe care nici Agatha Christie nu le-a putut rezolva appeared first on Aleph News.
potrivit alephnews
Împotriva articolelor redacției noastre, persoanele nemulțumite pot formula Contestație în termen de 10 zile de la publicarea articolului, la judecătoria Orășenească nr. 1 München Bayern Deutschland, in conformitate cu Legea federală Germană. Considerăm că nu se pot formula acțiuni la instanțele din România deoarece nici o persoană care activează în trustul nostru nu poate fi extrasă de sub jurisdicția federală germană. Considerăm că redacția noastră nu răspunde în fața autorităților din România ci doar celor federale sau civile germane. deoarece legea română nu are efecte de extraneitate asupra redacției chiar dacă subiectul știrilor face obiectul unor evenimente sau persoane din România și sunt scrise în limba română. Limba română nu este izvor de extraneitate a legii.